Skip to content Skip to left sidebar Skip to footer

Personalități locale

Mihai Roman (n. 1984) – fotbalist

Roman și-a început cariera de fotbal profesionist abia la vârsta de 16 ani, mai târziu decât vârsta obișnuită a unui jucător de fotbal, sub comanda antrenorului Ciprian Crețan. A debutat în 1993 la vârsta de 9 ani la echipa Bradul Putna în Liga a V-a (Divizia „Onoare”). Începând cu 2000, Mihai Roman a evoluat la CSM Bucovina Rădăuți, în Liga a III-a. În 2005 a fost selecționat și a evoluat la Cetatea Suceava. În 2007 a fost adus la FC Brașov la cererea lui Răzvan Lucescu. Înainte de a semna cu echipa brașoveană, de Roman s-au mai interesat FC Vaslui și Oțelul Galați din Liga I.

La Brașov a făcut parte din lotul care în 2008 a obținut promovarea în primul eșalon. În 2009, odată cu instalarea lui Răzvan Lucescu în funcția de selecționer al echipei naționale a României, Roman a făcut și el pasul spre prima reprezentativă. În sezonul 2009-2010 a fost desemnat cel mai bun mijlocaș de bandă dreaptă din Liga I.

Vara lui 2010 a adus transferul lui Mihai Roman la Rapid București, unde ajunsese în prealabil președintele clubului brașovean, Dinu Gheorghe.

Pe 29 mai 2013, Roman a semnat un contract pe trei ani cu clubul de Ligue 1 Toulouse FC.

Pe 17 august 2018 FCSB renunță la cei 400.000 de euro pe care îi avea de primit în schimbul transferului lui Cătălin Golofca, alegând să-l transfere în locul sumei de la FC Botoșani, echipă cu care semnase în 2016.

Sofia Vicoveanca (n.1941 Toporăuți – Cernăuți) – solistă de muzică populară

Sofia Vicoveanca s-a născut la data de 23 septembrie 1941 în comuna Toporăuți (Toporuica de astăzi), localitate aflată în apropiere de orașul Cernăuți (astăzi în Ucraina), primind la naștere numele de Sofia Fusa. A fost unul din cei patru copii ai familiei de negustori Gheorghe și Veronica Fusa.

Copilăria i-a fost întunecată de greutăți, tatăl său fiind luat prizonier de sovietici, după anexarea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Împreună cu mama sa, Sofia s-a refugiat la o mătușă Sofia Ișan și Vespazian Șorodoc (palimar biserica ortodoxa) de pe balta din Bivolarie – Vicovu de Sus și a urmat Școala Primară din Bivolărie (lângă Caminul Cultural Bivolărie si Grupul Școlar cu deficiențe de auz din Bivolărie), ulterior s-a mutat cu familia în comuna Vicovu de Jos (lângă fabrica de cherestea) unde și-a petrecut copilăria. „Părinții mei au fost înstăriți acolo, la Cernăuți, au avut prăvălie, case, vite, cai, dar aici nu mai aveam nimic”, a mărturisit mai târziu. Din dragoste pentru satul copilăriei, i-a împrumutat ulterior numele, alegându-și numele de scenă Sofia Vicoveanca.

Din copilărie, constrânsă de greutățile materiale prin care treceau refugiații, micuța Sofia a învățat să coasă, să țeasă covoare, să împletească, să croiască etc. A absolvit Școala Populară de Artă din Suceava și a fost angajată, prin concurs, în anul 1959 ca solistă de muzică populară la Ansamblul de Cântece și Dansuri „Ciprian Porumbescu” din Suceava. În anul 1965, îi apare primul său disc. Din anul 1998, devine solistă de muzică populară la Ansamblul Rapsozii Botoșanilor.

Numele de scenă a fost ales deoarece directorul ansamblului artistic unde era angajată a considerat că numele Sofia Fusa nu avea rezonanță artistică și astfel a numit-o Vicoveanca (de la zona de proveniență).

Sofia Vicoveanca a fost căsătorită cu ziaristul sucevean Victor Micu, care a decedat în aprilie 2001, la vârsta de 70 de ani. El a lucrat timp de peste 40 de ani la ziarul Zori noi din Suceava, devenit după decembrie 1989 Crai Nou. Împreună, cei doi au un fiu.

A efectuat imprimări la Radio București și Iași, pentru televiziune și la Casa de discuri Electrecord. În întreaga sa carieră a scos 13 discuri personale și 6 în colaborare, 16 casete audio, 22 CD-uri și 2 DVD-uri. S-a remarcat și prin culegerea de folclor muzical din zona Bucovinei. A susținut spectacole cu diferite formații artistice în țară și în străinătate, făcând turnee în Israel, Portugalia, SUA, Franța, Danemarca, Germania, Iugoslavia ș.a.

Solista Sofia Vicoveanca a făcut cunoscută zona Bucovinei prin cântecele sale încărcate de emoții și stări ale țăranului bucovinean.

 

Ion Nistor (n. 1876 – d. 1962) – istoric și militant unionist bucovinean

Ion Nistor s-a născut la 4 august 1876 în familia de țărani Ilie și Maria Nistor din satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, districtul Rădăuți (ulterior în județul Rădăuți), Bucovina, ce-a aparținut Austro-Ungariei. A fost căsătorit cu Virginia Pauliucu-Burlă (fiica parohului din Cârlibaba, Gheorghe Pauliucu-Burlă) și au avut împreună un singur copil: Oltea I. Nistor-Apostolescu (decedată la 13 iulie 1999).

Urmează 2 ani școala primară în satul natal și apoi o continuă, în limba germană, în orașul Rădăuți. Între anii 1889-1897 urmează cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, pe atunci liceu german, dobândind un mare interes și dragoste pentru trecutul românilor bucovineni. După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității din Cernăuți. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, revista Junimea literară.

La 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena. În anul 1911 a fost abilitat ca docent al universității vieneze, întorcându-se apoi în Bucovina.

În octombrie 1911 își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuți, cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”.

Membru al conducerii la Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina din 1913, profesor la Universitatea din Cernăuți din 1914 și membru corespondent al Academiei Române din același an, Ion Nistor s-a stabilit la București și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, cu un răspuns din partea lui Nicolae Iorga și, tot în același an, a publicat Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața românilor bucovineni.

În perioada 1919-1939, în plan politic și public, a avut responsabilități dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926; senator de drept, între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu; ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu.

În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene a editat volumul Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece, în colecția Hurmuzachi, a editat revista Junimea literară, a publicat Istoria Basarabiei, a susținut Buletinul Codrul Cozminului. Lucrarea sa cea mai reprezentativă este Problema ucraineană în lumina istoriei, iar Societatea pentru literatura și cultura română în Bucovina a publicat o nouă ediție, care a fost lansată la Cernăuți, Rădăuți și Botoșani. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea Istoria Bucovinei, rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză Istoria României, care nu a fost încă publicată.

„Ion Nistor, profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei și a cauzei naționale s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale: Bucovina istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galiția în Tessalia și de la Nistru până la Tisa”, a afirmat istoricul ieșean Ion Toderașcu.

Arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la închisoarea Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior prin Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsă i-a fost majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. A fost eliberat la 5 iulie 1955.

Aurel Onciul (1834-1897) – profesor universitar

Aurel Onciul s-a născut în comuna Vicovu de Sus (fostul județ Rădăuți, azi județul Suceava). Tatăl său a fost profesorul universitar Isidor Onciul (1834-1897). Viitorul politician a finalizat ciclul secundar de învățământ la Academia Tereziană din Viena. Ulterior a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Viena.

A profesat ca avocat și a servit în armată pe post de ofițer de administrație. În perioada 1885-1889 a lucrat la Viena și în Austria Inferioară pentru un birou financiar. În perioada 1889-1896 a fost autorizat de către Ministerul de Interne ca interpret autorizat de limbă română, iar în 1893 ca editor al versiunii în limba română a Codului Imperial.

În anul 1893 s-a transferat la departamentul tehnic de asigurări. În calitate de expert în dreptul asigurărilor a contribuit la crearea Societății de Asigurări de viață din Brno, Comitetul Provincial din Moravia solicitându-l ca expert în 1899 și însărcinându-l cu elaborarea statutului, a condițiilor de asigurare și a planurilor de asigurare ale viitoarei instituții financiare. Compania de asigurări de viață a fost apoi înființată în 1901 și Onciul a ocupat funcția de director al acesteia până în anul 1903 și pe cea de director general până în 1906. În perioada petrecută în Moravia (1896-1906) a ocupat și funcția de profesor particular de dreptul asigurărilor, iar din 1898 până în 1903 pe cea de profesor onorific asociat la Universitatea Tehnică Germană din Brno, unde a predat bazele Constituției austriece și doctrina administrației publice .

Vasile Mitrofanovici (1831-1888) – profesor de teologie

Vasile Mitrofanovici (n. 1 aprilie 1831, în Crasna-Bucovina; d. 9 august 1888, Marienbad, Cehia) a fost un profesor român de teologie.

A urmat studiile gimnaziale în Orașul Cernăuți (1842-1850), după care a urmat studiile teologice la Institutul Teologic Cernăuți (1850-1854) și studii de specializare la Facultatea de Teologie din Viena (1854-1856)

Vasile Mitrofanovici și-a început cariera ca preot și profesor suplinitor de Teologie practică la lnstitutul teologic din Cernăuți (din 1856), profesor agregat (1861), apoi titular (1864), administrator parohial în Vicovu de Sus (1859-1861).

La înființarea Facultății la Teologie din Cernăuți (1875) a rămas profesor la aceeași catedră, lucrând până la moarte. A mai avut și atribuțiile de suplinitor al catedrei de Morală (1866-1869 și 1875-1877), decan al Facultății (1875/76 și 1882/83), rector al Universității din Cernăuți (1877-78), arhipresbiter stavrofor (1880), deputat în Parlamentul Austriei (1880-1885), redactor al revistei „Candela” de la Cernăuți (1882- 1883), membru în comitetul de conducere al „Societății pentru cultura și literatura română” din Bucovina.

A primit titlul de doctor honoris causa în Teologie în 1879.

Clipa Gherasim (1760-1826) – episcop

Gherasim Clipa-Barbovschi s-a născut în familia preotului Barbovschi din Vicovu de Sus. A fost călugărit la Mănăstirea Putna unde a învățat la „școala duhovnicească” organizata de Vartolomei Măzăreanu după ocuparea Moldovei de nord de către austrieci (1775). Ulterior a trecut la Mănăstirea Slatina, unde a ajuns dichiu (econom), funcție pe care o va ocupa la Mitropolie începând cu 1787.

A fost ales episcop la Huși la 2 iunie 1796 (hirotonit a doua zi) și apoi la Roman (25 martie 1803), episcopie pe care a păstorit-o (cu o întrerupere între 1821 – 1822 datorită Eteriei) până la moarte.

Gherasim Clipa-Barbovschi a fost un reprezentant al mișcării iluministe din Moldova, traducând el însuși sau încurajând traducerea unor lucrări în românește. Episcopul Clipa a tradus din limba franceză lucrările Taina francmasonilor de abatele Gabriel Perau (în 1787), Istoria craiului Sfeziei Carol 12 a lui Voltaire (în 1792) și Istoria Americăi, extrasă dintr-o istorie universală compilată de Contant Dorville (în 1795).

Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul (n. începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți – d. 1496, Voroneț) a fost un pustnic ortodox român, duhovnic renumit, sfetnic al domnitorului Ștefan cel Mare (1457-1504) și egumen al Mănăstirii Voroneț.

El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în ședința din 20-21 iunie 1992 a Sfântului Sinod, cu numele de „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” și ziua de prăznuire a fost stabilită la 18 decembrie.

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți

Acest sfânt purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinți dreptmăritori creștini, în orașul Rădăuți, la începutul secolului al XIV-lea.

Încă din pruncie, mergând cu părinții săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste față de casa lui Dumnezeu, unde, mai apoi, mergea zilnic și asculta cu toată luarea aminte întreaga slujbă, căutând să se apropie cât mai mult sufletește de sfințiții slujitori, de Cuvioșii Părinți și de ostenitorii de la această biserică voievodală.

Părinții din obștea Catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu și pentru sfintele slujbe, l-au primit în obștea lor, unde fericitul Leontie în toate arăta râvnă și smerenie.

Pentru viața lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoințele duhovnicești sporea tot mai mult. Luând binecuvântare de la starețul obștii, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câțiva sihaștri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Mușat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială prea frumoasă, a mers și a sfințit biserica acelui schit și, o dată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinței acelei obști.

Aici, în această cuvioasă obște, vine să se nevoiască și Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povața părintelui său duhovnicesc Lavrentie.

Înființându-se scaun episcopal la Rădăuți, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea Episcopiei Rădăuților, Cuviosul Lavrentie este chemat la această înaltă vrednicie și răspundere de ierarh. Primind harul arhieriei, din ascultare, lasă locul nevoințelor sale sihăstrești. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă nevoințele duhovnicești. A hirotonit preoți și diaconi, a sfințit biserici și a vegheat la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea și pogorământul în toate cele rânduite de Biserica lui Hristos spre folosul cel mântuitor al păstoriților săi sufletești.

După ani mulți de arhipăstorie, simțindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul arhieresc reîntorcându-se la mănăstirea sa, Laura. Aici, a primit schima cea mare, luând numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi și ducând cu adevărat viață de înger în trup, până la trecerea sa la cele veșnice.

Cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții sale pământești, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale povețe părintești. A rânduit ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, pe Cuviosul Daniil Sihastrul și, binecuvântându-l, a adormit în Domnul întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. Credincioșii și fiii lui duhovnicești veneau la mormântul său primind binecuvântare și tămăduiri de tot felul de boli. Curând a fost dezgropat și dus la Rădăuți potrivit dorinței credincioșilor. La racla moaștelor sale venea multă lume, din împrejurimi și chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui Dumnezeu care se revărsa cu prisosință asupra celor care se rugau cu credință.

Amintirea faptelor sale minunate a rămas din generație în generație până astăzi. Satul Laura, unde a fost mănăstirea în care s-a nevoit Sfântul Leontie pe când era egumenul mănăstirii, înainte de a fi chemat la treapta arhieriei, îi poartă numele; acest nume de Laura era numele acelei mănăstiri.

Boierul Stan Babici

Membru în sfatul domnesc al lui Alexandru cel Bun

Satul Vicovul de Sus (care cuprindea teritoriul actual al orașului Vicovu de Sus și al comunei Bilca) era în posesia familiei Babici, cu toate hotarele sale, după cum au stăpânit din veac. Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii a fost Stan Babici, membru în sfatul domnesc al lui Alexandru cel Bun și al fiului său, Iliaș. Pe teritoriul satului Laura a fost una dintre cele mai însemnate mănăstiri de la începutul Evului Mediu din Moldova. Aici și-au avut metania episcopul Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastru, ambii sanctificați mai târziu de Biserica Ortodoxă. Însuși cătunul Laura, aflat în partea de vest a localității, își are numele de la această Lavra monahală. În pădurile de la nordul localității Vicovu de Sus au fost descoperite unelte de piatră, arme din bronz și fragmente de zale din Evul Mediu. Pe teritoriul Vicovului de Sus se afla Vama cea Mică a Sucevei, deoarece pe aici treceau negustorii care cumpărau vite din Siret pentru a le duce în Transilvania și Maramureș. Existența unei vămi pe teritoriul localității este confirmată de două documente domnești aparținând lui Ștefan cel Mare din 3 aprilie 1488 și din 2 februarie 1503. La 15 septembrie 1466, imediat după începerea construcției Mănăstirii Putna, Ștefan cel Mare cumpăra satul Vicovu de Sus de la Stan Babici și de la frații săi și îl dăruiește lăcașului său. De fapt, satul Vicovu de Sus este primul sat dăruit Putnei de către domnitorul Moldovei.

Ultima actualizare: 11:53 | 26.01.2023

Sari la conținut