Obiective turistice

(Lavra Monahală) – lăcaș de cult atestat din 1490 și până în 1772, la confluența pârâului Șicov cu râul Suceava (locație neidentificată).

La începutul veacului al XV-lea, un tânăr de 16 ani, Dumitru, provenit dintr-o familie de oameni simpli de pe domeniul Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, alegea această cale şi, doar după două generaţii, reuşea să schimbe faţa Ţării Moldovei împreună cu ucenicii săi, viitorii Mitropoliţi Grigorie Roşca şi Teofan I, Cuvioşii egumeni Misail şi Efrem, Cuviosul Ioan caligraful ş.a., toţi cu metania la Mănăstirea Voroneţ. O impresionantă salbă de biserici şi mănăstiri apărea în nordul Moldovei la îndemnul acestei pleiade de sfinţi şi al altora, care au rămas până în prezent cele mai preţioase nestemate ale artei şi spiritualităţii româneşti, unele intrate în patrimoniul universal. Tânărul Dumitru, tuns în monahism la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, primea numele de David, avându-l ca dascăl pe Sfântul ierarh Leontie şi remarcându-se de mic pentru capacitatea sa de a învăţa cărţile sfinte cu o uşurinţă ieşită din comun sau de a vindeca bolnavii, de a cunoaşte cugetele ascunse şi tainele viitoare. După ce mai petrece câtva timp şi la Mănăstirea Sfântul Laurenţiu din Vicovu de Sus, este atras de viaţa de pustnic. Se face schimonah sub numele de Daniil, vieţuind în rugăciune peste 20 de ani într-o chilie săpată în piatră pe valea pârâului Putna. Din Patericul românesc aflăm că Daniil Sihastru l-a cunoscut pe marele Ştefan încă din anul 1452, acesta primind de la el dezlegare de păcate şi binecuvântare, dar şi proorocirea că în curând va fi domn al Moldovei. După ce proorocirea s-a împlinit, Daniil Sihastru i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu(…). Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi Ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând 47 de războaie şi înălţând 48 de biserici. În felul acesta Cuviosul Daniil Sihastru s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său. După înalţarea Mănăstirii Putna, tot la îndemnul său, Daniil Sihastru se retrage în codrii seculari din jurul Mănăstirii Voroneţ, unde mai petrece 20 de ani de singurătate şi penitenţă pentru obştea Moldovei, într-o chilie situată deasupra stâncii Şoimul. În pădurile dese din munţii Voroneţului, Rarăului şi Stânişoarei trăiau în acea perioadă alţi 50 de sihaştri, cu toţii ucenici ai lui Daniil Sihastru. În 1477 îl roagă fierbinte pe voievodul său protector să nu-l pună Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, aşa cum stăruiau clerul şi ierarhii ţării, dar în 1488, după înălţarea bisericii închinate Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, se supune hotărârii obştei Mănăstirii Voroneţ de a deveni egumen al sfântului lăcaş. Aşadar, la peste 80 de ani, acest încă prea puţin cunoscut ascet şi cărturar al Moldovei, revenea în rândul comunităţii monahale, continuându-şi opera spirituală până la moartea sa, în 1496, moaştele sale odihnind şi astăzi în pronaosul bisericii.

Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” Vicovu de Sus–Bivolărie este un lăcaș de cult ortodox, construit din lemn în anul 1861 în satul Gura Largului, comuna Poiana Teiului din județul Neamț. Întrucât, începând cu anul 1959, s-a demarat realizarea lacului de acumulare artificial de la Bicaz, edificiul a fost strămutat în satul Bivolărie (actualmente cartier al orașului Vicovu de Sus din județul Suceava), fiind refăcut pe noul amplasament în anul 1960, când a fost sfințit.

De-a lungul timpului, au fost efectuate mai multe lucrări de amenajare, s-a realizat pictura interioară, s-au construit casa parohială, casa praznicală, clopotnița, altarul de vară și altele, iar recent a fost refăcută Sfânta Masă din altar.

Construită în anul 1910.

Construită în perioada 1800-1804.

Vechea biserică din Vicovu de Sus era din lemn și era amplasată undeva la vărsarea pârâului Sicova în râul Suceava (la capătul punții de peste râul Suceava, ce leagă Vicovu de Sus cu halta Bivolarie) , fiind atestată din 1490 și până în 1772.

Actuala biserică din Vicovu de Sus-Centru a început prin a se căra piatră în 1800. Zidirea ei a început în 1802 (fiind făcută de un meșter din Horodenka) și a fost terminată în anul 1804, când s-a pictat și catapeteasma. În 1806 a fost sfințită.

Ruinele clădirii fostei fabrici de cherestea proprietate a societății pe acțiuni „Bucovina” întemeiată de industriașul Max Anhauch – aflată in Bivolărie lângă Gara CFR Vicovu de Sus, folosită de către Imperiul Austriac pentru extinderea exportului de cherestea către Rusia.

Fabrica a fost confiscată și mutată în întregime de URSS ca recompensă de război.

Ruinele clădirii fostelor grajduri pentru bivoli din vremea domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) – clădiri ce au funcționat mai târziu (1775-1918) ca herghelie de stat a Armatei Austro-Ungare (actualmente funcționează Căminul Cultural Bivolărie, Grupul Școlar Bivolărie și alte construcții în apropiere).

Gara CFR Vicovu de Sus – construită în anul 1889 odată cu calea ferată Dornești – Gura Putnei – Nisipitu – Rusca – Seletin – Șipotele Sucevei – Izvoarele Sucevei (tronsonul Nisipitu – Izvoarele Sucevei a fost inaugurat în 1917).

Gara CFR Vicovu de Sus reprezintă unul dintre reperele istorice importante ale orașului, fiind legată direct de dezvoltarea rețelei feroviare din nordul Bucovinei la sfârșitul secolului al XIX-lea. Construită în anul 1889, odată cu realizarea căii ferate Dornești – Gura Putnei – Nisipitu – Rusca – Seletin – Șipotele Sucevei – Izvoarele Sucevei, gara a avut un rol esențial în conectarea localității cu principalele centre economice și administrative ale regiunii. Apariția acestei linii ferate a facilitat transportul de persoane, mărfuri, materiale lemnoase și produse agricole, contribuind la dinamizarea vieții economice și sociale din zonă.

Prin poziția sa, Gara CFR Vicovu de Sus a devenit un punct de legătură între Valea Sucevei și localitățile din zona montană a Bucovinei, deservind atât comunitatea locală, cât și activitățile economice dezvoltate în jurul exploatării și prelucrării lemnului. În perioada austro-ungară, calea ferată a avut o importanță strategică deosebită, fiind utilizată pentru transportul resurselor naturale și pentru susținerea schimburilor comerciale. Ulterior, tronsonul Nisipitu – Izvoarele Sucevei, inaugurat în anul 1917, a extins această legătură feroviară spre zonele de munte, consolidând rolul gării în circulația regională.

Dincolo de funcția sa practică, Gara CFR Vicovu de Sus păstrează o valoare memorială și identitară pentru comunitate. Ea amintește de o perioadă în care dezvoltarea infrastructurii feroviare a schimbat ritmul vieții locale, a apropiat comunitățile și a deschis noi oportunități economice. Astăzi, gara rămâne un simbol al modernizării istorice a localității și al legăturii dintre Vicovu de Sus, Bucovina istorică și traseele comerciale care au marcat evoluția regiunii.

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial – monument ridicat în 1918 și situat în parcul localității.

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial din Vicovu de Sus reprezintă un important reper memorial al comunității, ridicat în anul 1918 în cinstea celor care și-au pierdut viața în timpul marelui conflict mondial. Situat în parcul localității, monumentul păstrează vie amintirea unei perioade dificile din istoria Europei și a Bucovinei, când războiul a afectat profund comunitățile locale, familiile și destinul multor tineri plecați pe front. Prin amplasarea sa într-un spațiu public central, monumentul devine un loc al reculegerii, al respectului și al transmiterii memoriei istorice către generațiile următoare.

Ridicarea monumentului în anul 1918 îi conferă o semnificație aparte, fiind legată de finalul Primului Război Mondial și de schimbările istorice majore care au urmat. Pentru locuitorii din zonă, el nu reprezintă doar o construcție comemorativă, ci o mărturie a sacrificiului uman și a suferințelor provocate de război. Monumentul amintește de datoria comunității de a-i cinsti pe cei care au luptat și au căzut, dar și de importanța păcii, a solidarității și a continuității istorice.

Astăzi, Monumentul eroilor din Primul Război Mondial rămâne un simbol al memoriei colective și al respectului față de trecut. Prin prezența sa în parcul localității, el contribuie la identitatea istorică a orașului și oferă un punct de referință pentru momentele de comemorare, ceremonii publice sau simple gesturi de recunoștință. Este un loc care vorbește despre curaj, jertfă și apartenență, păstrând în memoria comunității numele și sacrificiul celor care au trăit una dintre cele mai dramatice etape ale istoriei moderne.